a fost odată un băiat care a aflat că moartea nu e nici neagră, nici nu are vreo coasă şi nici nu umblă cu diferite care trase de scheletice animale venite din infern. a fost odată un băiat care într-o zi de vara pur şi simplu s-a nimerit să fie exact în momentul când în spatele pereţilor unei case, cineva mult mai bătrân decât el mirosea pentru ultima oară izurile de petunii, gura leului şi regina nopţii. Read the rest of this entry »
…cea mai efervescentă seară…cea mai incredibilă apropiere dintre artişti şi public…cu axila cămăşii uşor ruptă şi cu desenul facial specific, Kahn Morbee şi the ‘tones mi s-au părut şi mai narcotici decât îi considerasem eu …aşa că mi-am injectat o doză bună de efedrină sonoră şi am explodat în mii de particule elementare la auzul melodiei Push Me To The Floor….The Parlotones were inspiring that’s for sure
The Parlotones
…zilele se duc din luna Celui cu Două Feţe…şi aproape de final…urmează o încântare…o muzică faină pe care abia aştept să o aud…
…pentru cei care devorează, se aprind, se eliberează, se distrează, se plimbă şi se încântă, muzica asta va fi ceva revelator
…şi s-a dus. s-a dus ca şi cum ar fi fost cea mai dificilă sarcină în care nu conta decât să ai răbdare. iar la acest punct trebuie să recunosc că sunt un intempestiv. nu mai am răbdare. nu mai am răbdare să ascult porcăriile de complezenţă ale altora, să îi menajez pe cei care s-ar aştepta să audă de la mine ceva indulgent pentru greşelile pe care le fac, nu mai am răbdare nici să răspund flirturilor şi să mă prefac că ceea ce m-ar interesa ar fi de fapt trăirea şi nu finalitatea…în fine…răbdarea rămâne doar pentru cei care cu adevărat sunt extraordinari. altfel, trec peste tot şi oricine ca un vânt…nu mă opresc dacă nu mă prinde ceva…
În Oraşul Celor Trei Turnuri, Dante şi-a petrecut cele mai dezinteresate zile şi nopţi. Fără dorinţe puerile de dragoste şi preamărire, fără trecut şi fără viitor. Sfârşitul lumii a fost similar cu cea mai mare incendiere pe care o au de ziua tuturor morţilor popoarele mai superstiţioase…cercul de argint a fost scos de pe degetul aspiraţiilor morale şi pus acolo unde de fapt ar trebui să-i fie locul…pe un şnur. La un cerc de pahare de vin, personajul nostru s-a distrat cu muzici plăcute, cu versuri de dragoste posibilă şi cărţi de tarot. Un sceptic existenţialist şi fără niciun fel de morală, Dante a tras cartea abundenţei..se gândea că nu-i va rămâne decât să îi petreacă noile zile din Noul Început al Lumii călătorind şi cunoscând vieţi şi istorii noi…Când a plecat din Oraşul Celor Trei Turnuri, începea să ningă…calvarul canicular de la venire acum era înlocuit de vacarmul terminării călătoriilor de vacanţă…şi peste toate zumzetele şi râsetele de pe holurile trenurile unde mai prinsese loc, perdele albe se aşterneau pe nişte dealuri line,tăcute şi pline de secrete…
…Anul celor mai frumoase secrete tocmai începuse.
…când m-am trezit, orele erau undeva pierdute sub pat. fusese o noapte cu miros de parfum şi spermă. eram suspendaţi între bucuria de a ne fi întâlnit şi sărutările cu care ne-am desfătat sexul şi pielea. nu eram pe deplin convinşi că am fi vrut să ne trezim fără să ne mai tăvălim în cearceaf. casa era cuprinsă de o linişte complice la dezmierdările noastre. privisem cum dormea cu câteva momente înainte şi părea să zâmbească în somn. dorisem să muşc, să-i trag trupul spre mine şi să i-o trag în vis…să se trezească în spasme şi sudoare…dar îmi placea mai mult cum se răsucea în pat ajungând să se trezească cu mine sărutându-i ceafa. tremura la fiecare sărutare…şi asta mă excita şi mai mult…în braţe, trupul vibra precum oglinda Soarelui în apă…
…ne-am petrecut ultimele ore înainte de despărţire povestind nimicuri şi întâmplări în timp ce încercam amândoi să terminăm clătitele cu dulceaţă de nuci. ne sărutam peste masă, ne vorbeam şi ne lingeam unul altuia fiecare deget atins cu dulceaţă…când jocul nostru erotico-gastronomic s-a terminat ne-am despărţit cu promisiunea că o să ne revedem cât de curând…aveam un dubiu că o să mai fie şi o altă revedere…era prea simplu să fie atât de natural…
…rămas sigur, am strâns cât de repede am reuşit lucrurile aruncate de prin cameră, mi-am pus câteva haine în valiză şi am plecat spre gară… într-un final mă hotărâsem să dau curs invitaţiei de a petrece sfârşitul lumii în Oraşul Celor Trei Turnuri. Cu o oarecare framântare dar şi cu o nevoie de a evada, îmi fumam ţigara în cafeneau cea mai stearpă a gării, gândindu-mă că poate ar fi trebuit să mucegăiesc prin casă…încă puteam să mă fofilez şi să zic, băi, mi-a venit borşu’ pe nas şi nu mai vin. îmi mai apărea şi câte un gând nevrotic sau erotic în funcţie de perspetivă în care fie mă gândeam că voi ajunge să mă frustreze prezenţa vreunui animal mitocan în compartiment fie voi avea parte de vreo discuţie porno-plastică mai dubioasă… urcat în trenul de noapte, mintea îmi era goală….o căldură insuportabilă îmi sufoca nările şi gândurile. păream să fiu singur în compartimentul micului iad, cu uşile închise şi fereastră lăsată…asta până când un trup şi făcut loc înauntru.
…micul iad nu a încetat să ne slăbească din sufocare…părea să fim sortiţi a muri de căldură când alţii probabil tremurau de frig. mă gândeam că trenul ăsta e mai mult decât un mic iad, dacă iadul ar fi cald, e chiar o plită pe care cururile şi seul nostru se prăjea în cet dar sigur…doi ochi căprui, o faţă rotundă…iei mi-au fost parteneri de conversaţie până undeva în Ţara Ducelui. rămas singur încă vreo două ceasuri, am lenevit, am adormit şi am transpirat ca în mijlocul celui mai torid Soare de la căldura pe care ajungeam să o detest şi o blestem de parcă îmi era legată de gât.
…coborât din tren în gara Celor Trei Turnuri, abia am aşteptat să ies în stradă unde mi-am lăsat capul pe spate şi-am lăsat stropii de ploaie să mă răcorească…câţiva se duceau uşor pe gât iar eu parcă păream o piatră vulcanică ce scotea aburi fără încetare…
Comentarii recente